Am blog...creat mai mult dintr-un capriciu si am impresia ca chestia o sa ma reprezinte mai mult eronat la modul "musca cu experienta,caut cacat",oricum din lipsa de alte interese probabil o sa ajung sa merg la intruniri de bloggeri (hope I spelled it right) unde am aflat ca nu sunt sacrificii tari cu prajiturele si tot tacamul unde o sa pot admira plansete in do major cand fara pic de regie o sa ii fie sters blogul si respectiv m,unca de-o viata a vreo unui participant. I hope you'r happy stranger,multumita tie o sa mai am inca o chestie la care sa reflectez in rarele porniri pe tema "nu mai am nimic de facut deci ma plictisesc" si poate chiar o sa ajute chestia asta cu editatul psihozelor for more strangers to see. Dar,de fapt,de ce ar conta toate astea? Oricum ma scald foarte comfortabil intr-un ocean de incertitudini si proprile insecuritati m-ar putea manca de viu si daca ar fi fluturi. So the whole strangers thingy in more ways than one suna bina asa ca o sa povestesc despre cer si castani,despre iarna ce vine,care e un fel de departare pustie intre cer si castani. O distanta mare,mare,de netrecut,asa ca acum dorm,dorm de frica. E ca si cum (thinking of someone rely special right now) noi ne-am afla pe continente diferite,intre ele nu ar fi trenuri,drumuri,avioane,vapoare,'net sau telefon...M-as gandi la orice din teama din teama de a nu te mai vedea .Intre varful castanilor si cer exista o intelegere foarte veche. Cerul nu pleaca niciodata cu tottul de deasupra lor iar lumanarile castanilor nu se sting niciodata complet. Cand se trezesc se reantalnesc sa-si spuna: iti aduci aminte de intelegerea noastra?...
Cred ca a mai trecut o ora. Aici,ca si aiurea,ceasurile bat din 60 in saizeci monezile minuscule pentru care oamenii tot cauta un model de clepsidra din piele in care le vor aseza. Depui in contul propriei fiinte in bancnote marunte o istorioara fragila dintr-o carte a tuturor, o carte pe care lipsa intelegerii povestirilor ii face pe oamenii mari sa fuga de ea dupa ce o cauta o viata intreaga fara sa stie ca povestile contin EXACT atata adevar cat se straduiesc sa para ca au ocolit. Daca cineva plange se apasa tragaciul asupra lacrimilor dar nimeni si nimic nu tipa in lume fara discursul inevitabil asupra a ceea ce o sa urmeze...povestile au hotarat asa pentru ca a fost o data un elefant alb.Exista o tara de vorbe in care asta inseaman ceva de prisos. Elefantul cel alb,sau prisosul,avea urechile uriase,in urechile lui erau ochii,doi,simturile animale corect numarate,cinci,cele cuvenite contrarii ale lor,si peste duzina asta,bunul simt al elefantilor albi,singurul fara antonim. Intr-o zi,neaparat pe neasteptate,elefantul alb,calatorind prin lume,calare pe propria lui trompa,a nimerit intr-un zid vorbitor...zidul era mai tanar dar elefantul era mai frumos...fiindca zidul nu era alb.
In orice caz,cand s-au hotarat ei sa isi spuna cele ce erau de spus,toata fauna si flora s-a retras la marginea galaxiei sa nu-i tulbure. De la un anumit cuvant incolo pluteau,iar intre ei se vedea plutind dialogul cu taceri cu tot.Asta i s-a parut de necrezut elefantului alb. Zidul nu avea lacat la gura asa ca vorbea intr-una in vreme ce elefantul alb mai degraba amutise,din uimire sau din obisnuinta,dar tacea atat de stralucitor incat zidului nu i-a mai ramas decat sa cheltuie retorica in nestire ca sa echilibreze,in vreun fel situatia. De la o vreme uzase mai multe discursuri decat fire de par existau in lume si cand termina un dictionar sau un vocabular inventa altele,ca sa nu inceteze sa povesteasca. Si povestea despre epoca si despre adevar,despre zbor,despre el si elefantul alb,despre lume,despre tot si mai ales despre nimic...da,au inventat nimicul. Elefantul era atat de alb incat nu-l putea crede,caci al treisprezecelea simt al elefantilor albi mai este denumit si prin aceasta culoare a lor. Pot fi atat de albi incat sa se indoiasca de adevar ca de un miracol,incat sa se teama de miracol ca de o arma cu care iti poti ucide seamanul...un zid vorbitor de adevar nu tine de obisnuintele elefantilor albi...Cu albul,elefantul percepea descoperirea a ceva nepamantean,scapat regulilor experientei lui. Elefantul cel alb se simtea sub amenintarea de a-si pierde destinul,de a deveni un interlocutor,adica,de a fi de folos la ceva...gravitatia a fost expediata aiurea,poate in uitare,iar adevarul calatorea ca un ecou foarte energic nelasandu-l nici sa se prabuseasca nici sa paraseasca zidul locvace. Elefantul inca tace si asculta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu