Fuck,start of blog de azi dubla 2.
Dupa ce am scris mai mult de o gramada pe aici nu stiu ce am facut dar am reusit sa sterg tot with one simple click...curses aside,o iau de la capat,caci am inceput sa scriu ceva despre o amanta foarte veche cu care am impartit sute de nopti,pe nume insomnia dar mi-am pierdut tot avantul asa ca o sa o rog sa ma ierte cu speranta ca nu vede cum am abandonat procreerea a whatever this will end up to be dupa ce am intapinat un obstacol absolut infim si ca nu o sa se supere pe mine intra-tat incat sa divorteze in mod expres de functiile mele cerebrale in detrimentul lui Mos Ene (who can go fuck himself 'cause he's a dude and I'm not a faget deci prefer sa raman cu scumpa mea insomnia),dar,cum fapta a fost deja consumata o sa incep sa scriu exact despre opusul a ce vroiam si respectiv despre somn,pentru ca oricat mi-ar fi de dor de o insomnie consistenta,in ultimele zile din punctul de vedere al consecventei a castigat el.
Dupa toate probabilitatile retragerea aceasta prematura a ei din noptile mele are legatura cu terminarea santierului arheologic unde pentru apropae 2 luni stateam (ca cei mai matinali alcoolici) de pe la 10-11 cand ajungeam pe sapatura (luat in primire cu toate clasicele de rigoare incepand cu :noi incepem de la 8 si te dam afara pana la da-i pace he's hopeless pacat ca face bine ce face...I'm not getting paid enough to sit amongst so many idiots) cu berea-n gura pus in cur pe profil cizelandu-mi darul de a critica totul cu o vehementa si o constanta demna de invidiat (partile plictisitoare(pentru cine-o citi asta) cu cioburi si perioade istorice si etc. nu le mentionez), pentru a pleca de acolo cateva ore mai tarziu perfect calm si relaxat (de cele mai multe ori) in ultimul hal spre casa sau pe strazi in nelipsita mea companie...wait,iar deviez sever de la subiect....ce naiba ziceam?
Off course,(I need some hypnosis for this A.D.H.D. crap) so here goes nothing...Mos Ene,ce urmeaza sa scriu despre persoana ta e conceput sa te enerveze sau sa iti placa suficient incat sa-mi dai pace macar o vreme deci tine cont ca indiferent cum iese ce urmeaza...m-am straduit...
Unu,doi,trei...Somnul e o masinarie greoaie.Te intinzi cat mai orizontal cu putinta pe un fel de banda rulanta care aluneca inevitabil spre vis dupa ce ti-ai scotocit tot corpul inlaturand oboseala si umilinta unei zile.
Luna,nu-i decat un fluture de gheata,mult mai rece decat pamantul,pune mana pe pamant,simte-l,incearca sa-ti imaginezi cum era inainte de a se stinge,nu de tot,cat sa ne lase sa traim,asa cum un bulgare de zapada te lasa sa-l strangi si sa-l arunci cu toata puritatea lui. Intunericul fura identitatea obiectelor din camera si daca nu le mai vezi macar se mai vede minciuna realitatiiprintr-un fascicul de lumina sau o raza de fulger care reusesc sa transforme ce e mai frumos din camera in cosmarul ce urmeaza...cam ca un face lifting pe viu facut de un macelar matahalos cu 2 carlige.
Un mic pustiu se cuibareste in fiecare si odata si-odata (chiar daca suntem eroi) tot ajungem doar sa lustruim linistea altora si propria existenta se aude in surdina ca un tentacul care nu poate decat exagera ca sa evite raspunderea sperantei.
Copii cauta in povesti marginea vietii. Pentru unii asta ramane o granita cu un zid inalt cat cerul dar tare totusi...doar cat piatra...si stai cu spatele,asa e mai sigur. Multi s-au parasit (de fapt,majoritatea) exact unde se afla,nu au decat obisnuintele asupra lor,neputinta de a se desprinde de ele si in fiecare zi recompun fapte si amintiri invatate pe de rost de dimineata pana seara,aceleasi chipuri parca trase la xeros (chiar de ce naiba ii spune la fotocopiator xerox...''Xerox" e doar firma care a inventat si brevetat fotocopiatorul...in fine;ce ziceam?)un xerox cerebral de multiplicat existenta si cu fiecare copie deteriorarea creste,nici nu mai existsa un original...si parca l-ar avea toti in buzunar,impreuna cu obositoarea nestiinta de a-l face pierdut. Simt nevoia de a pleca o data pentru totdeauna din ei insisi,o simt ca pe o vinovatie,se straduiesc sa nu isi dea nimeni seama...si uite ce bine le-a reusit.
Se ineaca in oras cand pana si credinta ca sunt proprii lor subalterni e doar o amagire a unei alte iluzii in care e absolut inexistenta o clipa in care graba de a ajunge undeva sa nu se aseze ca un ecran deformat,ca o sfarseala rautacioasa,ca o pierdere a rabdarii intre ei si oras cu sufocanta lui disponibilitate de a se repeta ore,zile,ani secole la rand.
Orasul isi imita existenta,intradevar,sau si-o remodeleaza,pana si acest fel de ciudatenie este ciclica si ma face sa ma misc prin el cu senzatia ca merg pe cartilagii si tendoane...mi se pare ca nu las urme,ca integritatea orice calc in picioare se reface in urma mea,dar fiecare metru parcurs are ceva definitiv.
Oamenii sunt cu fiecare zi lasata in urma mai mult sub amenintarea de a trai.De indata ce se nasc par sa fuga de viata mai des si cu mai multa pricepere decat de moarte.Oamenii nu au ce cauta in oras dar se muleaza din lipsa de altceva mai sigur pana cand clopotul de abur se lasa peste sfestnicul lui stingandu-i ordonat inaltimile pana cand intreaga imagine a cetatii nu mai are unde cobora decat sub asfalturile umede.Dar odata ce devin unealta scopului de care se lasa antrenati,niste creaturi conditional optative prin definitie,nici macar asta nu mai are vreo relevanta si totul se transforma pentru ei intr-un sir de variatiuni pe aceeasi tema.
Ratacirile din ultimele nopti au fost,parca,altfel...inaintand,nu mai eram sigur ca nu m-am ratacit,apelam la amintire pentru a-mi pastra puterea de a nu ma opri caci doar casele vor ramane sa sfideze copacii.Copacii se vor apleca spre umbrele lor sa li se inchine sau sa se roage pentru un sfat salvator. Aerul vested,imbibat de culori le va topi verticalitatea iar dupa ce ultimul trunchi se va fi prelins in pamant,casele isi vor crapa ferestrele,dar nu gratios sau respectuos,ci ca pe o gura de proletar ajuns la trai bun,ranjind superior si prostesc inspre saracia lucie a parcurilor.
Noi,noi o sa ramanem o imagine,o imagine care va speria memoria cladirilorsupravietuitoare. Le vom aduce aminte de niste frunze din sigurul plop argintiu al sferei si isi vor da seama ca ceea ce trimiti in memorie nu se mai intoarce decat sa te acuze de neputinta,sa te blesteme cu singuratatea celui ce nu poate nici uita,nici interveni in trecut.
Timpul se va strange ca o chinga peste marea familie a caselor,iar clipa in care suntem acum,inca alaturi de copaci,va umbla ca un viscol prin camerele lor si prin ferestre,vorbind despre noi ca despre o pierdere calculata prag cu prag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu